Generalitati

Din Lumea Noua, in lumea intreaga

Inainte de venirea europenilor, in cele doua Americi, porumbul era cultivat din estul Canadei pana aproape de Tara de Foc, in sudul actualei Americi Latine si pana la o altitudine de 4000 de metri, in muntii Anzi. Marinarii lui Cristofor Columb au facut cunostinta cu planta numita „mahiz” inca de la traversarea istorica a Atlanticului, in 1492. Exploratorul descria in jurnalele lui de bord o planta ca un grau urias, cu tija eleganta si boabe aurii. Unele din aceste plante au fost aduse la bordul caravelei sale.

In 1494, porumbul se semana in Sevilla. De acolo, avea sa se raspandeasca in toata Europa, facand apoi inconjurul lumii si aclimatizandu-se atat de bine, incat in anumite locuri a devenit o plant autohtona.

De la hibrizi la porumbul de maine

Inca din primii ani ai secolului XX, cercetatorii din Statele Unite au avut ideea incrucisarii soiurilor (liniilor) pentru a crea noi varietati, mai productive. Acesta este debutul hibridizarii. Raspandirea hibrizilor apare pe continentul american inca din anii ’30.

Selectia hibrizilor de porumb, in special a varietatilor hibride si apoi a unor linii de hibrizi, a fost posibila multumita definirii si punerii in evidenta a efectului heterozis, de catre Shull, in 1908.

Din motive practice, efectul de heterozis, denumit initial „vigoare hibrida”, poate fi definit si ca „efectul productivitatii superioare a primei generatii hibride rezultate din incrucisarea unor linii selectate special”.

In mod paradoxal, conceptul selectarii hibrizilor simpli (rezultati in urma incrucisarii a doua linii consangvinizate), initiat la inceputul secolului XX, nu s-a raspandit, din cauza costului ridicat al productiei de seminte. Motivul acestui cost ridicat era slaba fertilitate a liniilor-mama utilizate la acea vreme pentru productia de hibrizi. Din acest punct de vedere, varietatile hibride rezultate din incrucisarea varietatilor-populatie in locul liniilor consangvine s-au dovedit a fi mult mai atragatoare.

Aceste incrucisari le-au permis societatilor producatoare de seminte sa-si imbunatateasca productiile medii; pe de alta parte, productiile medii ale varietatilor hibride au fost rareori mai ridicate si mai stabile decat cele ale celor mai bune varietati-populatie.

Jones, care in 1918 a creat metoda hibrizilor dubli (A x B/C x D), rezultati din incrucisarea hibrizilor simpli, in locul liniilor consangvinizate, a dat „lumina verde” utilizarii practice a liniilor hibride in agricultura. In Statele Unite, anii ’20 din secolul trecut au fost perioada in care s-au selectat linii consangvinizate la scara mare, creandu-se si evaluandu-se un numar tot atat de mare de hibrizi dubli. Avand un potential mai mare decat cel al soiurilor traditionale si al varietatilor hibride simple, acesti hibrizi au fost rapid apreciati, ajungand sa fie foarte raspanditi in perioada anilor ’20 si ’30. Dupa cateva zeci de ani de stagnare si chiar de scadere usoara a productiilor medii, in anii 1930-60, nivelurile din Statele Unite au crescut in mediae cu 0,65 q de boabe la hectar anual, datorita cultivarii hibrizilor dubli.

Hibrizii triliniari (A x B x C), rezultati din incrucisarea unei linii-mama hibride, simple, de tip „A x B” si a unei linii-tata (polenizatoare) consangvine – „C” – au fost selectati in Statele Unite intr-un interval foarte scurt, iar importanta lor era foarte mica. Motivul era probabil faptul ca fertilitatea liniilor consangvine, obtinute din noul material genetic la sfarsitul anilor ’50 le-a permis societatilor producatoare de seminte sa obtina productii-medii ridicate.

S-a revenit, deci, la selectarea hibrizilor simpli, la care se renuntase anterior. Inlocuirea hibrizilor dubli cu hibrizii simpli a avut drept urmare o crestere a productiilor medii in Statele Unite in anii ’1930-90, de ordinul a 1,10 q de boabe la hectar, anual.

In Europa, selectarea liniilor hibride a inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial si la inceput s-a bazat pe liniile consangvine provenite din centrele universitare americane si canadiene. Programele de selectie cele mai eficace au fost initiate in Franta, apoi, putin mai târziu, au aparut si in Germania, Ungaria, Iugoslavia si Uniunea Sovietica.